LILIANA CHIABURU - L'architecture traditionnelle roumaine est une architecture de l'ombre / articol in Le Petitjournal.com/Bucarest

Si le retour à la tradition suscite un intérêt grandissant dans certains milieux, il existe encore très peu de professionnels roumains capables d'offrir le savoir-faire d'antan. Liliana Chiaburu est l'une des rares architectes à s'être penchés sur les proportions des maisons paysannes anciennes pour les adapter au contexte actuel. Le Petitjournal.com l'a rencontrée.
Imagini pentru Liliana Chiaburu
Le Petitjournal.com/Bucarest - Qu'est-ce qu'une maison traditionnelle roumaine ?

Liliana Chiaburu - La maison traditionnelle roumaine a quelques éléments importants. Le premier est le pridvor ou prispa (véranda ouverte, ndlr). Il peut être très étroit et ne couvrir qu'un seul côté de la construction. Quand il s'étend sur plusieurs côtés de la maison, c'est signe de richesse. Son rôle est d'accueillir le regard du visiteur pour qu'il se sente enveloppé. L'architecture roumaine est une architecture de l'ombre. Cette terrasse offre de l'ombre au visiteur et l'introduit dans un état d'esprit totalement différent que celui des maisons aux façades pleines. L'architecture roumaine n'est pas une architecture de façade mais de l'espace, parce que la terrasse qui l'entoure n'est pas une façade, mais un volume. Et ce volume n'a pas besoin d'être décoré, c'est juste un espace, pur et poétique.
Y-a-t-il d'autres éléments typiques ?
Oui. Le toit à quatre pans. Les Roumains pensent aujourd'hui que les toits à deux pans sont modernes car ils ont vu ça aux États-Unis. Mais là-bas, il s'agit d'une architecture bon marché et non pas moderne comme on la considère chez nous. Une autre caractéristique est celle du rythme donné par les piliers de la prispa. L'architecture roumaine ressemble par son rythme et sa proportion avec l'architecture grec classique, à la différence des architectures balkaniques qui sont pittoresques et n'ont pas ce rythme donné par les piliers. L'architecture roumaine ressemble également avec celle japonaise, qui est très proche de la nature. Certaines maisons traditionnelles du Japon peuvent être confondues avec des maisons roumaines, c'est très intéressant.
Existe-t-il aussi une spécificité roumaine à l'intérieur de la maison ?
Non, pas vraiment. Si ce n'est la lumière qui n'entre pas directement à l'intérieur. Elle est reflétée par la terrasse qui l'entoure. La lumière directe est crue, celle reflétée est plus intime. Elle rapproche des autres. On n'utilise pas de volets dans les maisons roumaines car on se sent protégé. Une comparaison peut encore une fois être faite avec les maisons japonaises traditionnelles.
Comment l'architecture traditionnelle est-elle appréciée par les architectes roumains ?
En 1986, quand j'ai terminé mes études, on survolait l'architecture traditionnelle sans essayer de l'expliquer. Moi, j'ai été répartie dans une agence où l'on dessinait des immeubles communistes. Cela n'avait bien évidemment aucun lien avec l'architecture traditionnelle. Mais quasiment plus personne n'en faisait à l'époque. Il a existé un courant à la mode durant l'Entre-deux-guerres, qui mélangeait des éléments traditionnels à l'architecture roumaine moderne. L'un des architectes qui en faisait partie, Octav Doicescu, a tenté de continuer après 1945. Mais il a été très critiqué à l'époque. On disait qu'il fallait se moderniser et non pas retourner vers la campagne. Dans les années 70, un autre courant a tenté d'intégrer des éléments locaux sur les façades, mais de manière très formelle.
Et après 1989 ?
Vous savez, les architectes roumains sont très cosmopolites car ils sont très complexés. Ils veulent être reconnus par le reste du monde et n'assument pas leurs origines. C'est comme les paysans qui, en ville, ne veulent pas qu'on sache qu'ils sont originaires de la campagne. Le comportement des architectes roumains est identique. Constantin Joja a été l'un des seuls à travailler sur l'architecture traditionnelle à la fin de la période communiste et un peu après la révolution. Mais sont travail a été méprisé.
Comment en êtes-vous arrivée à vous intéresser à l'architecture traditionnelle roumaine ?
En renonçant à l'architecture. J'ai fait une pause dans ma carrière et me suis lancée dans le journalisme. Quand je me suis remise à l'architecture, j'ai abordé ce métier de manière différente, en me rapportant d'abord au bénéficiaire. C'est comme cela, selon moi, que l'architecture devrait être enseignée à la faculté. Mettre toutes ses connaissances, toute sa rigueur, pour exprimer les désirs du bénéficiaire. Avant, les gens faisaient des maisons qui les représentaient, dans lesquelles ils se sentaient bien. Aujourd'hui, les architectes roumains demandent à leur client la surface voulue et se mettent à dessiner. Parfois, ils vendent un projet déjà préconçu. On ne leur a pas appris à écouter. C'est une vraie carence de l'école.

Propos recueillis par Jonas Mercier (www.lepetitjournal.com/Bucarest) Lundi 4 Mai 2015

BRANCOVEANU 300 - TRADITIA CONTINUA

Aduc aici multumiri prof. dr. arh. Augustin Ioan pentru atentia pe care mi-a aratat-o incluzand imagini ale lucrarilor mele pe coperta IV a catalogului expozitiei BRANCOVEANU 300 - TRADITIA CONTINUA / Autori: acad. prof. Razvan Theodorescu, prof. dr. arh. Augustin Ioan, prof. dr. arh. Marius Marcu-Lapadat


Coperta I

Coperta IV

Coperta IV (detaliu)

Mesaj ptr Dl. CONSTANTIN RAILEANU

Mesaj ptr Dl. CONSTANTIN RAILEANU:
Va rog sa-mi retrimiteti mailul ptr ca l-am sters din greseala!

Articol Business Magazine : Arhitectul care s-a specializat pe o nişă inedită: face case tradiţionale româneşti la comandă

Arhitectul care s-a specializat pe o nişă inedită: face case tradiţionale româneşti la comandă



„În vechime, când oamenii îşi făceau case în stilul arhitectural popular, le făceau astfel încât să se simtă bine în acestea. În casele moderne, oamenii se simt în general copleşiţi de ceea ce se întâmplă în jurul lor“, explică arhitectul Liliana Chiaburu câteva dintre diferenţele dintre proiectele de locuinţe de inspiraţie occidentală şi cele de arhitectură tradiţională românească, o nişă pe care îşi concentrează o parte din proiecte de câţiva ani, de când câţiva prieteni au început să îi solicite astfel de locuinţe.
Chiaburu a finalizat studiile Facultăţii de Arhitectură în 1986, apoi, după o perioadă în care a profesat la Slobozia, s-a angajat într-un institut de proiectări din Bucureşti. În 1992 a lucrat în echipa arhitectului Nicoale Goga, specialist renumit al generaţiei vechi de arhitecţi, la restaurarea casei memoriale Constantin Joja, arhitect pasionat de restaurarea clădirilor istorice şi, potrivit Lilianei Chiaburu, singurul teoretician al arhitecturii tradiţionale româneşti.
S-a familiarizat astfel cu arhitectura tradiţională, domeniu pe care nu l-a studiat în cadrul facultăţii şi care, potrivit ei, nici acum nu este studiat de tinerii arhitecţi. Uterior a renunţat la arhitectură şi s-a angajat la revista Patriarhiei, ca redactor ce avea ca principală activitate interviurile luate personalităţilor din lumea culturală. La începutul anilor 2000 Lilianei Chiaburu i s-a solicitat un proiect de casă la ţară în stil tradiţional românesc. De atunci, proiectele au continuat să sosească, ajungând la o ritmicitate de 3-4 proiecte anuale, concentrate în zona de sud a ţării. Printre acestea se află Casa La Dudu (comuna Ruşu, Ilfov), Notariatul din Periş (Ilfov) sau Casă la Gogeasca (Prahova).
„Caracteristicile arhitecturii româneşti sunt pridvorul şi acoperişul în patru ape, care dau greutate şi aşază casa, arhitectura occidentală este arhitectura plinului, arhitectura românească este singura arhitectură vernaculară din Europa care are caracteristicile arhitecturii clasice prin ritm, proporţii“, explică Chiaburu în termeni specifici câteva caracteristici ale arhitecturii româneşti.
Un element de culoare în plus este soba, cerută de majoritatea clienţilor ce solicită proiecte de locuinţe de arhitectură tradiţională. „Soba este şi un obiect de decoraţiune interioară care dă foarte multă intimitate unei camere, ştii că de acolo vine căldura, te simţi ca la mama acasă.“ În ce priveşte costurile pentru aceste proiecte, Chiaburu spune că sunt la nivelul proiectelor de locuinţe clasice. Preţul pentru construcţia unei case porneşte de la 250 euro/mp şi poate ajunge la 700 de euro, însă preţul corect pentru proiectele pentru care nu se fac compromisuri se plasează în intervalul 450-500 de euro, sume care se aplică atât la construirea caselor obişnuite, cât şi pentru cele cu arhitectură românească. Contribuţia arhitectului reprezintă, potrivit Lilianei Chiaburu, între 4 şi 6% din valoarea totală a investiţiei într-un proiect.
A observat că românii sunt în general deschişi la a-şi construi arhitectură românească, însă costurile aduse de detaliile acestui stil şi gradul de implicare a arhitectului îi determină deseori să aleagă variantele clasice. „Cei care doresc o locuinţă în stil tradiţional sunt persoane care au trăit în străinătate şi au văzut că în alte ţări acest tip de arhitectură este foarte apreciată şi cultivată, au văzut că este un semn de nobleţe să ai o casă cu arhitectură tradiţională şi sunt în general persoane care se simt foarte confortabil în pielea lor, cu venituri medii“, este profilul pe care îl conturează Liliana Chiaburu persoanelor care îşi construiesc locuinţe tradiţionale.

autor: Ioana Matei

Liliana Chiaburu: „Ce mă inspiră când proiectez o casă sunt OMUL și LOCUL”

Articol in revista Click! pentru femei
http://www.clickpentrufemei.ro/Liliana-chiaburu-ce-ma-inspira-cand-proiectez-o-casa-sunt-omul-si-locul_0_13885.html


24 iunie 2014 | Irina Groza


În vremurile noastre, când tot mai mulţi îşi construiesc case din ce în ce mai mari şi mai pompoase, cu elemente cosmopolite şi adesea cu bani agonisiţi prin străinătate, există şi oameni care priveşte cu reţinere renunţarea la tradiţional.
Printre aceştia din urmă se numără şi Liliana Chiaburu,  arhitect de meserie şi iubitor al celui mai frumos stil arhitectural care ne reprezintă: stilul tradiţional românesc.
Am cunoscut-o pe doamna Liliana într-o dimineaţă însorită. M-a întâmpinat cu zâmbetul ei cald, iar pe chipul ei puteam citi liniştea.
Deşi mi-a mărturisit că-i este greu să vorbească despre sine, doamna arhitect şi-a început timid povestea printr-o relatare despre începuturile ei în lumea arhitecturii tradiţionale româneşti. A debutat printr-un proiect pe care l-a realizat pentru o persoană dragă sufletului ei, unde totul a fost diferit de ce făcuse până atunci. „Am vrut să fie un cadou, un loc în care să se regăsească. Atunci am descoperit că arhitectura românească îi dă voie omului să se simtă liber. De fapt, casele româneşti izvorăsc din personalitatea celor care o locuiesc“.
Aşa am descoperit că pe lângă detaliile tehnice care se învaţă la facultate, munca de arhitect presupune şi implicarea elementelor psihologice. Fiecărui om îi este destinată o casă, în funcţie de personalitate. Drept dovadă, mi-a spus că ceea ce o inspiră atunci când lucrează este omul şi locul. „O casă nu poate fi construită dacă nu-i cunoşti proprietarul. Eu mereu pun foarte multe întrebări înainte de a proiecta: cum vrea să se simtă în casă, ce şi-ar dori să facă în fiecare cameră, iar la final mă bucur când îmi spun că este casa pe care şi-au dorit-o”, povesteşte doamna arhitect.
Farmecul caselor româneşti se regăseşte tocmai în armonia elementelor care stau la baza lor. De aceea, de multe ori m-am întrebat de ce oare oamenii dărâmă casele vechi părinteşti şi-şi ridică pe acelaşi loc case mari sau, cum ar zice ei, „moderne“, dar lipsite de bun-gust. Rămân surprinsă când trec prin satul bunicilor mei şi văd cum tradiţia piere, cum locul caselor mici şi cochete este luat de cel al vilelor imense. Am căutat răspunsul la această întrebare în anii de experienţă ai doamnei Liliana, care mi-a spus, cu regret, că doar la noi se întâmplă asemenea lucruri. „La greci, bulgari, sârbi, croaţi, polonezi sau unguri, nici vorbă de aşa ceva. Faţă de alte popoare, noi nu ţinem la demnitatea noastră“. 
Suntem dornici să împrumutăm din tradiţiile străine şi uităm de cele româneşti. E o lecţie pe care am învaţat-o de la Liliana Chiaburu, omul care pune suflet în proiectele pe care le face. Dacă măcar câţiva oameni ar ţine la cultura românească aşa cum o face doamna arhitect, cu siguranţă satele româneşti ar rămâne ca în descrierile marilor poeţi. O casă nu trebuie să reprezinte doar nişte pereţi şi un acoperiş, ci un loc unde omul să se simtă bine. Într-o definiţie mai frumoasă, dată chiar de Liliana Chiaburu, „un loc unde omul să trăiască într-o lume ideală. O lume în care să aibă pace, să se bucure, să aibă libertate, să fie el înuşi“.

Ce mai inseamna astazi arhitectura traditionala? - interviu cu arh. Liliana Chiaburu

Interviu publicat pe site-ul  Muntenia la pas


[... de o casă tradiţională nu te vei plictisi niciodată şi ea nu va deveni demodată niciodată pentru că se înscrie nu în modă, ci în tradiţie.] … [Nu sunt în nici un fel adepta arhitecturii pe care o numesc de factură etnografică care copiază întocmai casele vechi, detaliile, dimensiunile foarte mici ale ferestrelor, fără însă ca rezultatul să aibă acel firesc şi sinceritatea caselor vechi.] 

- interviu cu arh. Liliana Chiaburu -

Liliana Chiaburu (n. 1961) a absolvit Institutul de Arhitectură “Ion Mincu” în 1986, iar între 1989 şi 1993 a lucrat în colectivul de arhitectură condus de arh. Şerban Niţulescu. A început să lucreze arhitectură tradiţională din 1992 împreuna cu arh. Nicolae Goga (1914 – 1995) şi cu arh. Anghel Marcu (1921 – 1998) la “Casa memorială arh. Constantin Joja” (1908 – 1991).
Liliana Chiaburu este preocupată de promovarea arhitecturii tradiţionale şi de modul în care aceasta poate corespunde locuirii actuale. Este convinsă că se pot găsi rezolvări contemporane inspirate din arhitectura tradiţională românească acceptabile sau, poate, chiar mai mult de atât. Pentru lucrări şi alte detalii puteţi vizita pagina de facebook “Case romanesti la comanda”.

Muntenia la pas: Cum vă raportaţi la tradiţie şi ce înseamnă, ce presupune ea pentru un arhitect?
Liliana ChiaburuPe scurt, ca arhitect am ales să mă aşez undeva în continuarea tradiţiei, sau mai exact să încerc să dezvolt forme ale arhitecturii tradiţionale. Dar totuşi, raportarea mea la tradiţie este una foarte personală. Am ajuns la această abordare atunci când la un moment dat a trebuit să proiectez o casă într-un peisaj rural pentru o persoană la care ţineam foarte mult. Aceasta a fost o mare şansă pentru mine pentru că am avut ocazia să-mi clarific ce doream să îi ofer acestui beneficiar drag: o casă care să-i aducă bucurie, să-l odihnească, să-i ofere perspectiva Paradisului. Desigur, am avut de la început gândul că ar trebui să-i fac o casă tradiţională, dar abia adâncind acest gând şi lucrând am învăţat ce virtuţi are arhitectura tradiţională românească, şi mă refer aici şi în tot parcursul interviului mai ales la arhitectura de sud, din Muntenia şi Oltenia. Am simţit „pe pielea mea”, desenând, desigur, ce înseamnă pridvorul, ce înseamnă umbra, ce înseamnă ritmul stâpilor de lemn, ce înseamnă greutatea acoperişului, elementele esenţiale ale arhitectururii tradiţionale româneşti. Şi mi-am dat seama că acestea sunt elemente ideale cu care poţi sculpta un spaţiu poetic. Mi-am dat seama, totodată, că am găsit răspunsul la întrebarea care mă frământa în mod constant de la începutul facultăţii: cum ar trebui să fie o arhitectură care să nu agreseze firea celui care-o locuieşte.
Pentru că în arhitectura tradiţională românească casa oferă privitorului nu o faţadă, un plin cu goluri, o coajă decorată sau nu, care oricât de frumos rezolvată este, rămâne un element de închidere, de separare, ci un spaţiu deschis delimitat pe o parte doar de stâlpi, o umbră ocrotitoare, un receptacul.
Spaţiul pridvorului este un spaţiu al libertăţii, consider eu, un spaţiu din care poţi domina lumea şi natura, este un spaţiu al „împăratului”. Dar este şi un spaţiu în care te poţi smeri, te poţi ascunde, sau pe care îl poţi dărui trecătorului sau celui care îţi intră în curte.
De atunci am încercat ca toate casele pe care le proiectez să le dezvolt în aceeaşi relaţie cu tradiţia şi în aceeaşi relaţie binevoitoare, de deschidere faţă de persoana clientului.
Muntenia la pas: Aici, pe site-ul „Muntenia la pas”, am început o listă, deschisă încă, unde adunăm contacte ale diferitor meşteşugari. Ei sunt unul dintre elementele tradiţiei fiind depozitarii unei îndelungate experienţe dobândite organic. Lucraţi cu ei, iar dacă da, cât de greu este să-i găsiţi şi să-i integraţi într-un proiect? 
Liliana Chiaburu: La partea de execuţie fiind vorba de foarte mulţi bani prefer să las clientul să-şi aleagă singur constructorul în care are încredere şi care i-a promis că va reuşi să termine casa cu anume costuri. Petrec mult timp pe şantier, desenez detalii scara 1/1, corectez detaliile deja executate. Pot spune că detaliie caselor româneşti pot fi executate uşor de orice constructor, dacă există bunăvoinţă şi dacă este dispus să respecte detaliile arhitectului.
Am avut şi am colaborări cu meşteri aleşi de către beneficiari, unele foarte fericite şi de aici am învăţat foarte mult, dar şi altele mai puţin fericite. Pentru că, trebuie să spun, de multe ori meşterul nu înţelege rolul arhitectului. Sigur, în vechime, meşterii nu aveau nevoie de arhitecţi nici pentru detalii şi nici pentru planul casei. Şi poate nici acum pentru unele case făcute la scara celor vechi, dar aici este deja o altă discuţie. Însă dacă vorbim de o dezvoltare chiar şi organică a caselor vechi, cineva, şi anume arhitectul, trebuie să ţină în mână tot ce se întâmplă acolo, iar meşterul trebuie să vină cu cunoaşterea lui să completeze lipsurile proiectului, sau chiar să-l corecteze dacă e cazul. În fine, nu vreau să duc discuţia în această direcţie. Bine că mai există meşteri pricepuţi şi să dea Dumnezeu să mai existe şi arhitecţi interesaţi de arhitectura românească.
Muntenia la pas: Aspectul unei case ţărăneşti decurge dintr-o anume viziune asupra vieţii (credinţe, ritualuri etc.) şi o anume ordine a existenţei (ocupaţii, resurse disponibile etc.). Peisajul cultural astfel format descria o lume. Ce loc are în lumea de astăzi o arhitectură inspirată de tradiţie, ce valori poartă? 
Liliana Chiaburu: Am scris răspunzând la prima întrebare despre unicitatea şi semnificaţia caselor cu pridvor, specifice în special zonei de sud a României. Această semnificaţie este perenă şi credinţa mea este că pridvorul a devenit element specific al arhitecturii noastre din cauza felului de a fi al românilor: primitori, deschişi, poate lipsiţi de fermitate, lasându-ne în bătaia vântului, sau poate mai bine spus la mila lui Dumnezeu … Depinde de unde priveşti.
Acoperişul înalt cu un volum important este o rezultantă a climei destul de ploioase şi a materialului folosit – şindrila. Învelitoarea ceramică, care ar fi permis pante mai reduse şi un volum mai mic, era un material scump iar ţăranii săraci. Aşa că probabil acest acoperiş în patru ape s-a aşezat foarte potrivit peste felul nostru de a fi, paşnici şi având nevoia de a fi conduşi, îndrumaţi dacă e să ne uităm în istorie. Sau, poate, acceptând să ne lăsăm sub ocrotirea lui Dumnezeu, iarăşi, depinde de perspectivă.
Aşa că rămânând în ansamblu aceiaşi, nu prea schimbaţi, ne putem regăsi într-o astfel de arhitectură, cred.
Desigur, arhitectura tradiţională poate avea şi alte chei de citire, dar acesta este felul meu de a o înţelege. În plus, reiau mai jos un scurt text pe care l-am scris pe blogul meu şi care cred că se potriveşte ca răspuns acestei întrebări.
„Pentru mine asta înseamnă arhitectura tradiţională românească – libertate. Arhitectura tradiţională te ajută să te regăseşti pe tine însuţi, te odihneşte, te bucură. Este o constatare nu doar a mea, ci şi a multora dintre cei care au avut ocazia să întâlnească un astfel de spaţiu. Într-o casă tradiţională nu mai eşti atât de vulnerabil la presiunea de a fi în rând cu lumea, nu te mai simţi obligat să te încadrezi în ritmul contemporaneităţii, ieşi întrucâtva din vârtejul în care suntem prinşi cu toţii. Într-un astfel de ambient nu mai eşti presat de dorinţa inconştientă de a înnoi lucrurile de care eşti înconjurat, de a căuta permanent ceva mai bun, mai confortabil, mai modern. Eşti mulţumit cu ce ai. Pentru că asta ai primit. Eşti liniştit şi liber.”
Muntenia la pas: Casa este un obiect care, printre altele, mărturiseşte statutul proprietarului (posibilităţile materiale, cele de gust etc.). Lucru firesc de altfel, la fel cum este şi aspiraţia către mai bine. Cum poate o casă inspirată din tradiţie mulţumi un asemenea comanditar?
Liliana Chiaburu: În tradiţia noastră se înscriu atât casele ţărăneşti cu structură de lemn, cu pridvor mai mic sau mai larg în funcţie de darea de mână a celui care ridică casa, cu stâlpi de lemn, dar şi conacele boiereşti înălţate din zid şi cu învelitoare fie din şindrilă, fie de ţiglă, cu temelie înaltă, cu arce construite din cărămidă şi încăperi înalte.
Aşa că, dacă vrei să se vadă că în casa ta ai investit mulţi bani, poţi să îţi faci o casă de felul conacelor boiereşti la care strămoşii tăi probabil că au visat. O casă în care finisajele de piatră sau cărămidă pot fi şi mai scumpe decât cele scumpe dintr-o casă foarte modernă. O astfel de casă poate avea, de exemplu, glasswand-uri, parchetul de esenţe alese şi cu modele migăloase care pot fi mult mai valoroase decât uşile şi pardoselile moderne.
Dar poate vrei să se ştie că eşti dintr-o familie cu tradiţie veche; ei, atunci obligatoriu este să nu sari calul alegând cele mai futuriste proiecte, ci să încerci să procedezi cu măsură şi cumpătare, implementând noul pe o structură clasică. Dincolo de elementele specifice arhitecturii tradiţionale, adoptate într-o măsură mai mare sau mai mică, casa poate fi foarte modernă la interior. Cert este că de o casă tradiţională nu te vei plictisi niciodată şi ea nu va deveni demodată niciodată pentru că se înscrie nu în modă, ci în tradiţie.
Muntenia la pas: Există două extreme vizibile când vine vorba despre tradiţie şi specificitate: extrema pripei către modernitate ca dezavuare a “înapoierii” noastre istorice şi extrema reculului bigot către un autohtonism patriarhal şi idilic. Cum negociaţi această problemă, care este calea bună a normalităţii şi firescului?
Liliana Chiaburu: În primul rând recomand tinerilor arhitecţi tentaţi de arhitectura tradiţională, unii aflaţi încă în facultate, să proiecteze pentru început case moderne şi, chiar, ultramoderne cât mai bine ca să-şi dovedească lor înşişi că pot face asta, că arhitectura tradiţională pe care o vor face nu este expresia unei neputinţe sau inadaptabilităţi.
Calea mea în arhitectură o gândesc undeva la mijlocul celor două extreme, cel puţin aşa sper să fie percepută. Deşi nu mă pot compara cu arhitecţii români care în perioada interbelică au abordat arhitectura românească ca sursă de inspiraţie şi pe care îi apreciez enorm, numesc aici, în primul rând, pe Octav Doicescu, pe Henrieta Delavrancea şi Constantin Joja, consider că şi ei s-au poziţionat la fel.
Nu sunt în nici un fel adepta ahitecturii pe care o numesc de factură etnografică care copiază întocmai casele vechi, detaliile, dimensiunile foarte mici ale ferestrelor, fără însă ca rezultatul să aiba acel firesc şi sinceritatea caselor vechi.
Nu sunt nici adepta separării vădite de lume care face apel la o recuzită arhitecturală. Trebuie să spun că primesc critici de la destui cum că ce fac nu respectă întru totul tradiţia, că ferestrele sunt prea mari, că ţăranul român făcea altfel decât fac eu, că pridvorul trebuie neapărat să fie îngust, casa joasă, dacă se poate sărăcăcioasă, pentru că trecutul este bun şi doar copiind acest model ne putem lepăda de cele rele ale lumii contemporane. Nu agreez deloc curentul celor care se mândresc pe motiv că ei sunt smeriţi. Ce este sigur, este că oamenii aceştia nu au nevoie de arhitect pentru că ideologia le este suficientă.
Ce îmi doresc atunci când proiectez o casă este ca cei care vor locui în ea să poată să se simtă liberi în a îmbrăţişa lumea sau să se odihnească dacă au obosit.